Fac parte din generaţia impresionabilă, idealistă şi cu cinism spun că pe noi ne absoarbe şi emoţionează orice poveste ni se prezintă cu suflet şi cumva nu ne mai putem detaşa. Poate e numai vârsta, poate doar purtăm mai departe ce am primit deja de la cei ce au fost.
Despre mine ştiu sigur că sunt fascinată de poveşti din perioada comunistă, oricine are să îmi depene ceva din vremurile roşii eu sunt mai mult decât fericită să ascult. Dincolo de aspiraţiile mele politice care sunt total opuse acelui regim sau socialismului vreau să înţeleg, să cunosc şi să înţeleg.
Am înţeles mult mai bine nişte lecţii despre natura românului de atunci decât din cărţile de istorie. Citim despre trădare, despre turnătorie, despre interzicerea religiei, despre disidenţă şi despre raţii. Şi înţelegem doar undeva acolo, relativ sau doar ca un alt fapt.

Tot de la mama am aflat despre realitatea raţiilor, a neajunsurilor, a unei pieţe închise şi a unui sistem defectuos. Dar am aflat şi despre modul în care intraseră lucrurile în normalitate, despre formele de evadare, despre înspăimântătoarea banalizare a unui regim totalitar.
Afară plouă, eu ascult muzică, pisica stă cumva lipită de mine, mama citeşte şi bea ceai. Bunicul, bunica, unchiul deportat în Bărăgan s-au dus de mult şi au rămas doar poveşti. Poveştile ăstea nu reprezintă numere, nu reprezintă evenimente istorice, documente sau lucruri importante la o analiză mai dură, dar reprezintă o parte a regimului care e fascinantă. Când ne întrebăm părinţii,bunicii, etc cum a fost atunci nu vom primi poveşti de talia celei a lui Corneliu Coposu, dar vom primi măcar un zoom-in pe un tabloul schizofrenic al vieţii de atunci.