Poveşti din vremurile roşii

Pozele din cutia de piele din spatele patului meu reprezintă doar feţe până nu vine mama să îmi explice ce este pe acolo. Şi aşa primesc şi o lecţie de genealogie şi una despre comunism.

Fac parte din generaţia impresionabilă, idealistă şi cu cinism spun că pe noi ne absoarbe şi emoţionează orice poveste ni se prezintă cu suflet şi cumva nu ne mai putem detaşa. Poate e numai vârsta, poate doar purtăm mai departe ce am primit deja de la cei ce au fost. 

Despre mine ştiu sigur că sunt fascinată de poveşti din perioada comunistă, oricine are să îmi depene ceva din vremurile roşii eu sunt mai mult decât fericită să ascult. Dincolo de aspiraţiile mele politice care sunt total opuse acelui regim sau socialismului vreau să înţeleg, să cunosc şi să înţeleg. 

Am înţeles mult mai bine nişte lecţii despre natura românului de atunci decât din cărţile de istorie. Citim despre trădare, despre turnătorie, despre interzicerea religiei, despre disidenţă şi despre raţii. Şi înţelegem doar undeva acolo, relativ sau doar ca un alt fapt.

Bunica le punea pe mama şi pe sora ei mai mare în fiecare dimineaţă să îşi facă rugăciunile. Tot bunica a învăţat-o pe mama să nu toarne niciodată. Să nu se bage în faţă la adunările UTC-iste. Dacă ar fi  abordat-o cineva pentru o discuţie "între patru ochi" (ceea ce nu s-a întâmplat) mama ştia cum să evite situaţia: "Eu dacă am ceva de zis voi zice tare, clar şi rar în adunarea UTC". Bunica trimitea fără să ştie bunicul (membru de partid, socialist sincer  înscris în partid de la 13 ani) medicamente unui unchi deportat în Bărăgan că ajuta disidenţii din zona Sălajului. Bunica a învăţat-o pe mama să înveţe şi să se bazeze pe propriile puteri. Bunica era şi dactilografă de partid. 

Tot de la mama am aflat despre realitatea raţiilor, a neajunsurilor, a unei pieţe închise şi a unui sistem defectuos. Dar am aflat şi despre modul în care intraseră lucrurile în normalitate, despre formele de evadare, despre înspăimântătoarea banalizare a unui regim totalitar. 

Afară plouă, eu ascult muzică, pisica stă cumva lipită de mine, mama citeşte şi bea ceai. Bunicul, bunica, unchiul deportat în Bărăgan s-au dus de mult şi au rămas doar poveşti. Poveştile ăstea nu reprezintă numere, nu reprezintă evenimente istorice, documente sau lucruri importante la o analiză mai dură, dar reprezintă o parte a regimului care e fascinantă. Când ne întrebăm părinţii,bunicii, etc cum a fost atunci  nu vom primi poveşti de talia celei a lui Corneliu Coposu, dar vom primi măcar un zoom-in pe un tabloul schizofrenic al vieţii de atunci.

Despre Crăciun

Introducere

Nu am mai publicat nimic de mult timp pentru toată lumea. Nu mi-am mai exersat de mult mâna la articole şi parcă în sfârşit am prins curajul ăla ciudat de a scrie, adică de a face ceva pentru tine în văzul tuturor. Şi cum se apropie aceea "minunată" sărbătoare din an pe care parcă toţi n-o mai aşteptăm, vreau să arunc o privire retrospectivă asupra Crăciunului.

Când eram mică

Când eram copil, cea mai frumoasă sărbătoare din tot anul era Crăciunul. Era după ziua mea deci încă mai eram fericită că am trecut la o vârstă nouă şi că am cadouri frumoase. Şi venea vacanţa cu trenul din Franţa. Şi primeam de la moşul de la şcoală sau de la grădiniţă cadouri şi pregăteam scenete şi profesorii se linişteau după teze şi intram toţi într-o veselă stare de amorţeală şi colindat. Tot ce auzeam e „suntem în post deci (voi) fi mai bun(ă)". Aşa că încercam să ţin post ca şi colegii mult mai credincioşi. Şi eşuam fără regret. Cică ţineam post în inimă când mă pregăteam pentru spectacolele ce urmau sa vină. Da, era momentul cu producţii şi vernisaje şi multă fericire inocentă şi căldură. În casă, mama tot aducea bunătăţi care urmau să fie preparate sau puse pe tavă în ajun. Curios e că doar într-un an am cerut ceva moşului: mie ceva jucării, mamei ceva de corectat, lui tânu (bunicul) dinţi să mănânce şi cărţi lui tata şi să i se rezolve problemele. În rest nu aşteptam nimic, mai ales că adesea găseam singură cadoul ce urma să fie sub brad de dinainte. Ajunul era ziua stresului fericit pentru mine. Gătit, curăţat geamurile, curăţenia generală, mers la magazin să mai iau un lapte că ălea 4 luate deja nu ajung, răcnitul de colinde acompaniată de pian, tata disperând-o pe mama, mama fiind stresată şi supărată ŞI momentul cel mai aşteptat: bradul! Bradul îl făceam cu tata în timp ce mama mai gătea încă. Şi apoi poate oaspeţi, poate colindat, oricum ceva ce mie îmi făcea sufletul de copilaş foarte foarte încântat. Apoi veneau zilele de letargie şi îmbuibare şi visul la ciorba de burtă ce urma să vină de Revelion. Pe atunci încă mai sărbătoream naşterea Domnului.....

Acum

De dinainte să mă declare statul român oficial adult e clar că imaginea semi-feerică de mai sus s-a dus. Ce a mai rămas din ce e mai sus? Posibilitatea îmbuibării. Cam atât. Şi curăţenia generală. Şi faptul că nu ţin post. Nu mai cânt la pian şi rar colind, dar măcar o fac cu voioşie. Acum mă bucur că scap de lucrările semestriale şi că în sfârşit pot să dorm măcar două săptămâni cum vreau. Mă încrunt la moşii, renii şi brazii din magazine că nu mai pot găsi nimic de ele şi mă enervez la mesajele anticonsumerism şi corporatism date fie de biserici variate, care zic CĂ Crăciunu trebuie să fie în inimă fie de diferiţi oameni care descurajează piaţa liberă. Mă gândesc că veganii şi credincioşii se aliază în a mânca murături şi legume fără gust şi aştept comentariile tinerilor frumoşi şi liberi legate ba de oprimarea femeii, ba de politicieni corupţi, ba de animale chinuite pentru sărbători şi mai ales de brazii tăiaţi. Nu mai aştept Crăciunul, aştept vacanţa. Sper că poate o să petrec mai mult timp cu prietenii,dar ştiu că îmi va fi prea groază să ies de sub plapumă şi mă voi uita cu un ochi ciudos şi unul indiferent la oamenii fericiţi în perioada asta. Măcar mama nu va mai fi stresată de tata şi poate anul ăsta chiar scot bradul artificial din beci şi îl împodobesc. Asta ca să nu simt că nu am făcut nimic de Crăciun. Şi voi pune un CD cu colinzi în ziua de ajun, voi cânta poate puţin la pian să o văd pe mama fericită şi poate mă duc până la ceainăria favorită să mă mai văd cu prietenii ăia apropiaţi. O să ignor că in câteva luni termin liceul, că am pierdut, abandonat şi alungat o grămadă de oameni, că mă deranjează o grămadă de oameni pentru că sunt intolerantă, voi cădea pentru câteva momente în spiritul ăla buiac uitându-mă la luminiţe, dar nu voi uita că parcă nimic nu mai e special. Iar în zilele de după ajun o să mă ascund în cărţi de lume. Dar măcar îmi voi putea şopti "Hey, măcar poţi fi sigură că nu eşti singura care e aşa!"

Concluzie

Nimeni nu mi-a furat Crăciunul, eu l-am pierdut şi dacă îl găseşte poate să-l ţină că oricum nu mai ştiu cum să am grijă de el.